Sufletele care ajung astăzi la Ortodoxie sunt adesea neajutorate sau chiar schilodite. De multe ori, auzi de la convertiți, după câțiva ani de lupte aparent fără izbândă, că „nu știam în ce m-am băgat când am trecut la ortodocși”. Unii simt acest lucru când întâlnesc pentru prima dată credința ortodoxă, iar asta îi face să amâne convertirea, sau chiar să fugă definitiv de credință. Ceva similar se întâmplă adesea cu cei botezați în pruncie, care, odată ajunși la maturitate, trebuie să se decidă dacă să-și asume sau nu credința în care au fost botezați.   

Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este consecința unei făgăduințe profunde, cerute celor serioși în privința credinței ortodoxe. Este o făgăduință foarte diferită de cea care se cere acelora care intră într-o nouă confesiune sau sectă. Există multe confesiuni, cu interpretările lor diverse asupra vieții creștine, dar există o singură Biserică a Lui Hristos, care trăiește viața adevărată în Hristos și învățătura și practica Apostolilor și Părinților Bisericii.

Dar, dintr-un punct de vedere mai practic, problema o constituie sărăcia sufletului modern, nepregătit și neînvățat pentru a putea simți adâncimile trăirii creștine. Există o dimensiune culturală și una psihologică în această sărăcie a noastră. Educația tinerilor de azi, în special în America, are deficiențe bineștiute în a dezvolta gustul copiilor pentru formele înalte de artă, literatură și muzică. Rezultatul este că tinerii sunt educați, la mila întâmplării, sub influența televiziunii, a muzicii rock și a altor forme de cultură contemporană (sau, mai degrabă, anti-cultură). Și – atât ca o cauză cât și ca un rezultat, dar în special din cauza lipsei oricărei idei despre ce înseamnă o viață creștinească și despre cum ar trebui crescut un tânăr – sufletul celui care a supraviețuit anilor de tinerețe este un pustiu sentimental. În cele mai bune cazuri, îi lipsesc anumite atitudini în fața vieții, care mai demult erau considerate normale și indispensabile.

Astăzi, puțini sunt aceia care pot să își exprime clar ideile și sentimentele, și să le înfrunte cu maturitate. Mulți, nici măcar nu știu ce se întâmplă în sufletul lor. Viața este secționată artificial între muncă (și sunt foarte puțini cei care își pun sufletul sau cea mai bună parte din el acolo, deoarece munca este „doar pentru bani”), distracție (pentru mulți, singurul scop al vieții), religie (două-trei ore pe săptămână) și tot așa, fără să existe un fir care să le lege și să dea sens. Mulți dintre cei care nu sunt împăcați cu acest tip de viață încearcă să trăiască într-o lume imaginară, creată de ei (în care vor să includă și religia). Și ceea ce subîntinde toată cultura modernă, numitorul comun, este cultul egoului și al confortului, fatale pentru orice idee de viață duhovnicească.

Acesta este ceva din fundalul și „bagajul cultural” cu care astăzi un om ajunge la Ortodoxie. Mulți, desigur, rămân ortodocși, în pofida trecutului lor; alții ajung la dezastre duhovnicești din aceeași cauză; iar un număr semnificativ de oameni rămân schilodiți interior sau cel puțin nu mai cresc duhovincește, deoarece sunt pur și simplu neștiutori și nepregătiți pentru cerințele reale presupuse de viața duhovnicească.

Drept început în confruntarea cu această problemă (și sperând în ajutorarea celor tulburați de ea), să aruncăm o scurtă privire la învățătura ortodoxă despre natura umană, așa cum apare în scrierile unui scriitor ortodox din secolul XIX, un adevărat Părinte al Bisericii din vremurile moderne: Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1892). În cartea sa „Viața duhovnicească și cum o putem dobândi” el scrie:

     „Viața umană este complexă și cu multe aspecte: fizice, mentale și duhovnicești. Fiecare aspect are propriile sale puteri sau caracteristici, nevoi și feluri, precum și preocupări și satisfacții proprii. Numai atunci trăim cu adevărat, când toate puterile se află în mișcare și toate nevoile noastre sunt satisfăcute. Dar când numai o mică parte a puterilor noastre se află în mișcare și numai un număr mic din nevoile noastre sunt satisfăcute, atunci aceasta nu este viață...Omul nu trăiește ca ființă umană atunci când cele dinlăuntrul lui nu se află în mișcare... Este necesar pentru noi să trăim așa cum Dumnezeu ne-a creat, și atunci când cineva nu trăiește în acest fel, pot afirma deschis, cu încredere, că el nu trăiește de fel” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Viața duhovnicească și cum o putem dobândi”, Editura Egumenița, 2006, traducere de Grația Lungu Constantineanu, p.41.)

     Distincția făcută aici între „suflet” și „duh” nu înseamnă că avem de-a face cu două entități separate ale naturii umane; mai degrabă, „duhul” este partea superioară iar „sufletul” partea inferioară ale singurei părți invizible din om (care, în calitate de întreg, este numită îndeobște „suflet”). „Sufletului” acesta îi revin acele idei și sentimente care nu se ocupă direct de viața duhovnicească – majoritatea artei, cunoașterii și culturii. „Duhului” îi aparține năzuința spre Dumnezeu prin rugăciune, artă sacră și ascultarea de legea Domnului.

Din cuvintele Episcopului Teofan, ne putem deja da seama de o greșeală comună pe care o fac cei aflați în căutarea unei vieți duhovnicești: părțile lor nu se mișcă împreună. Încearcă să își mulțumească nevoile religioase (ale duhului), fără să își fi pus în ordine celelalte nevoi (mai precis cele psihologice și sentimentale). Sau chiar mai rău: folosesc nenatural religia, pentru a-și satisface aceste nevoi psihologice. În astfel de oameni, religia este ceva artificial, care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei. Adesea, o întâmplare amară din viața lor sau doar mirajul natural al lumii este de ajuns să le distrugă universul lor de plastic și să-i îndepărteze de credință. Uneori, după experiențe dureroase în viață, acești oameni se întorc la religie. Dar prea des se pierd, sau se schimonosesc interior și nu dau roade.

Episcopul Teofan merge și mai departe cu învățătura sa: „Omul are trei nivele de viață: duhovnicesc, sufletesc și trupesc. Fiecare din ele își are nevoile sale firești și specifice omului. Aceste nevoi nu sunt la fel de trebuincioase. În schimb, unele sunt superioare, iar altele sunt inferioare. Împlinirea lor echilibrată dă omului pace. Nevoile duhovnicești sunt mai presus de toate, și când acestea sunt împlinite, chiar dacă celelalte nu sunt împlinite, există pace; dar atunci când nevoile duhovnicești nu sunt împlinite, deși toate celelalte nevoi sunt satisfăcute din plin, nu există liniște. De aceea, împlinirea lor se numește singurul lucru necesar.

Când apar nevoi duhovnicești, ele învață omul să armonizeze cu aceste nevoi împlinirea altor nevoi, în așa fel încât nici nevoile intelectului, nici nevoile trupului să nu se amestece cu viața duhovnicească, ci să o ajute. Atunci în om se stabilește o armonie completă, a tuturor mișcărilor și proceselor vieții sale. Există o armonie a gândurilor, sentimentelor, dorințelor, faptelor, relațiilor, plăcerilor. Și acesta este raiul” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Viața duhovnicească și cum o putem dobândi”, Editura Egumenița, 2006, traducere de Grația Lungu Constantineanu,)

În zilele noastre, ingredientul principal care lipsește din acest ideal al armoniei vieții umane este ceva ce s-ar putea numi dezvoltarea sentimentală a sufletului. Este ceva ce nu este direct duhovnicesc, dar care foarte adesea stânjenește dezvoltarea duhovnicească. Este starea cuiva care, în timp ce se crede însetat după încercări duhovnicești și după o viață de rugăciune înaltă, este prost echipat să răspundă la dragostea și prietenia umană obișnuite. Pentru că „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan)

La unii oameni această scadere ia forme extreme. Dar ca tendință este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică în noi toți, cei care am fost crescuți în deșertul sentimental și duhovnicesc al zilelor noastre.

Aceasta fiind starea de fapt, este adesea necesar să ne mai domolim aparentele porniri și sforțări duhovnicești, pentru a ne verifica mai înainte pregătirea umană și sentimentală pentru ele. Uneori un duhonic nu le va da fiilor săi să citească vreo carte duhovnicească, ci îi va trimite la un roman de Dostoievski sau Dickens, sau îi va povățui să asculte o anumită muzică clasică. Fără vreun scop estetic în minte (mai ales că cineva poate fi un expert în domeniu și chiar să fie „dezvoltat sentimental”, însă fără niciun fel de interes pentru lupta duhovnicească, iar asta este de asemenea o stare de dezechilibru), ci numai pentru a le rafina și forma sufletul și a-i face să fie mai bine așezați în a înțelege textele duhovnicești autentice.

Episcopul Teofan, în sfaturile sale către o tănără fată care se pregătea pentru monahism, i-a dat voie să citească, pe lângă alte cărți neduhovnicești, anumite romane care fuseseră „recomandate și citite de oameni bine intenționați” („Ce este viața duhovnicească”). Cu acest gând în minte, noua rubrică din revista „Orthodox America” va propune și va prezenta anumite opere literare și artistice (din care nu va lipsi genul artistic modern al filmului), care pot fi de folos în educarea sufletelor, în special ale celor tineri, pentru a deprinde atitudinile și sentimentele umane de bază, care îi pot ajuta să înțeleagă și să urmărească lucrurile mai înalte ale vieții duhovnicești.

Traducere din engleză după http://www.roca.org/OA/19/19f.htm