Publicăm astăzi un eseu sinoptic despre istoria mișcării euroasianiste, scris de filosoful rus Serghei Horujy. Fără a subscrie în întregime la viziunea expusă de autor, credem că textul de mai jos aduce clarificări importante și obiecții serioase, care pot contribui la o înțelegere mai profundă a acestei mișcări politice, mai ales dintr-o perspectivă tradiționalistă. (Ninel Ganea)

A.Din experiența personală: Cum și ce putea cunoaște cineva despre Euroasianism în timpul regimului Brejnev?

Organizatorii seminarului despre euroasianism au decis să mă invite deoarece în studiile consacrate subiectului se găsesc adesea referințe la lucrările mele. E de înțeles, dar scrierile respective sunt foarte vechi. Au fost scrise în urmă cu 20 sau chiar 25 de ani, iar de atunci, fără excepție, preocupările mele științifice nu au mai avut nimic de-a face cu euroasianismul, cu mici excepții. Astăzi, studiile euroasiatice au atins o altă fază, au alte subiecte în centru, alte accente și, ceea ce este foarte important, au căpătat o bază de cercetare mult mai solidă.  Din acest punct de vedere, am considerat că nu am cu ce să contribui la acest eveniment, dar în urma discuțiilor avute cu Dr. Kristina Stoeckl, lucrurile s-au schimbat. Întâlnirile mele cu euroasianismul țineau de o epocă atât de depărtată, astfel încât deveneau o referință istorică. Ele dădeau seama de episoadele timpurii ale receptării euroasianismului în Russia și în URSS. Astfel văzute, ele ar putea fi de interes. Am să descriu pe scurt aceste întâlniri de idei, iar apoi o să vorbesc despre natura „postrevoluționară” (пореволюционный) a euroasianismului.

În perioada de final a comunismului sovietic, cred că euroasianismul reprezenta un tărâm necunoscut pentru societatea sovietică, până într-acolo încât nici măcar numele nu spunea nimic. Informațiile despre emigrația rusă erau minime și nu cuprindeau nimic despre euroasianism. Excepțiile ca Lev Gumilev și cercul său de apropiați nu fac decât să confirme această regulă. Așa că nu este deloc ciudat de ce la începutul anilor ‘70 nu auzisem nici eu nimic despre acest curent, deși aveam contacte cu multe cercuri intelectuale din Moscova, care includeau dizidenți, atât creștini cât și seculari, filosofi liberali, artiști și poeți underground.

Dar în 1971 s-a întâmplat să fiu rugat să-i ofer găzduire, pentru o perioadă de timp, lui Vasily Vitalievich Schulgin. Cred că nu este cazul să explic acum cine era Schulgin.  Atunci avea 93 de ani, dar o memorie excelentă. Nu trebuia să mă duc la muncă, așa că cele zece zile cât a locuit la mine s-au transformat într-un interviu fără întrerupere despre ultima decadă a Imperiului Rus, despre Revoluția Rusă și emigrație, acordat de unul dintre principalii protagoniști al acestor întâmplări. Cât despre euroasianism, Schulgin era, bineînțeles, unul dintre adversarii săi, dar în multe privințe era foarte apropiat de acest curent în spațiul destul de strâmt al politicii din emigrație și mai ales în ceea ce privește legăturile periculoase, de subterană, cu URSS. După cum toată lumea știe, Schulgin a făcut o excursie în URSS, de aceeași natură ca cele făcute de Savitsky, Arapov și alți euroasianiști. Vizita sa a fost controlată de GPU, iar manuscrisul cărții „Cele trei capitale”, pe care Schulgin a scris-o despre această excursie, a fost editat și corectat chiar de Dzerzhinsky. În timpul discuției noastre, Vasily Vitalievich era deschis și fără secrete iar unele informații și povești auzite de la el nu le-am regăsit scrise nici atunci, nici mai târziu. Astfel, am căpătat o introducere în euroasianism, o introducere deloc superficială, dar care rămânea totuși la un nivel preliminar.

Peste câțiva ani de la această întâmplare, în timpul studiilor mele despre filosofia religiei am descoperit lucrările lui Lev Karsavin, la vremea aceea un personaj necunoscut chiar și pentru filosofii profesioniști (deși exista, ca și în cazul euroasianismului, o excepție și anume un mic cerc din Leningrad grupat în jurul lui Anatol Vaneev, cel care fusese discipolul lui Karsavin în Gulag). 

Pentru o bună bucată de timp, am fost influențat de filosofia sa pe care am studiat-o asiduu. Textele le-am putut citi în secțiune specială a Bibliotecii Lenin, la care aveam acces ca urmare a participării mele în proiectul de anvergură al Enciclopediei Filosofice. Aici era o colecție fără egal a literaturii din emigrație (din care o mare parte a fost furată în timpul anilor ‘90). Aproape toate publicațiile euroasianiste puteau fi găsite aici, chiar dacă nu erau colecții complete. Astfel, pe lângă studiile consacrate lui Karsavin, am cunoscut o parte consistentă din literatura euroasiatică. Cât despre Karsavin, m-a impresionat în special un text de-al său, pe atunci necunoscut, astăzi faimos, „Biserică, Persoană și Stat” pe care l-am copiat de mână cu foarte mult efort.  De asemenea, am început o muncă sistematică de a strânge operele lui Karsavin, să le editez și să le comentez pentru a pregăti o ediție a operelor sale, chiar completă, pentru viitor. Era o muncă dificilă, care presupunea foarte multe detalii tehnice, dar eram ajutat de o echipă de asistenți pusă la dispoziție de Părintele Alexander Men, pe care îl cunoșteam bine și care organizese o rețea de asociații creștine. Era, deci, un proiect colectiv în adevăratul sens al cuvântului, care s-a întins pe câțiva ani, în decada optzecistă, printre percheziții și arestări ale KGB, nu în grupul nostru, dar în proximitatea noastră; la căderea comunismului, aproape toate operele filosofice ale lui Karsavin, editate și comentate, se aflau pe rafturile mele. Comentariile mele conțineau o discuție în privința legăturilor lui Karsavin cu euroasianismul și, imediat ce a devenit posibilă o normalitate a discursului în privința filosofiei religiei, a apărut primul articol despre Karsavin, care conținea și un capitol despre euroasianism, într-o revistă sovietică (era vorba despre revista Problemele Filosofiei, cea mai importantă publicație de gen din URSS). A fost, probabil, prima desciere a acestei mișcării în literatura postsovietică.

Mai târziu, am început să studiez operele Părintelui Georges Florovsky. Mă interesa, în principal, ideea sa de sinteză neopatristică, dar am studiat, de asemenea, viața și opera sa întreagă, inclusiv perioada sa euroasianistă. Prezentarea mea, încă nepublicată, susținută la Universitatea Ann Arbor din Michigan, în anul 1993, în cadrul centenarului Florovsky avea titlul „Florovsky și euroasianismul: anatomia unui conflict”. Trecând de la Karsavin la Florovsky nu am putut să nu remarc că în contextul euroasianismului cei doi gânditori reprezintă poli opuși din multe puncte de vedere importante. Această idee a fost dezvoltată, într-un articol destul de discutat, de prietenul meu Albert Sobolev.

O bună parte din munca mea despre filosofia religiei din Rusia punea în evidență structura sa internă, căile sale și perspectivele continuării sale. În acest context, problema principală era ceea ce Florovsky a numit în cartea sa celebră „pauze și legături”, разрывы и связи,  adică elemente de continuitate și întreruperi în dezvoltarea gândirii ruse, înainte și după Revoluția Bolșevică. Cheia acestei probleme rezida în evaluarea gândirii celor din emigrație. Bineînțeles, era vorba de un fenomen complex și divers, cu oameni de natură și origine diferite. Unii dintre ei au continuat tradiția și discursul prerevoluționar, dar alții erau din alt aluat și au rupt-o manifest cu această tradiție. Imediat după revoluție a apărut un concept special pentru a desemna și caracteriza acest nou fenomen. S-a numit „post-revoluționar” ((пореволюционный, un neologism în Rusia). Iar aici dăm din nou peste euroasianism deoarece această mișcare a fost rapid și categoric interpretată drept una dintre primele și cele mai importante mișcări post-revoluționare, un fel de exemplu pentru celelalte.

B.Euroasianism în contextul filosofic și politic rusesc: Ce înseamnă să fi post-revoluționar?

Acum, dacă lăsăm deoparte problemele de natură filosofică ne putem pune întrebarea: cu ce ne ajută în înțelegerea euroasianismului acest atribut de post-revoluționar? În opinia mea, cred că are o relevanță mare. Din perspectivă post-revoluționară, toate curentele filosofice și politice prerevoluționare erau condamnate din capul locului ca învechite, idealiste și abstracte, prea slabe și, în cele din urmă,  inutile în ceea ce privește acțiunea politică, istorică și socială. Prin opoziție, gândirea post-revoluționară își propunea să fie activă, în totalitate concretă și pragmatică. Aceste atribute sunt, desigur, foarte generale și aproape axiomatice. Dar ne putem da seama mai bine de anumite caracteristici profunde ale post-revoluționismului și euroasianismului dacă luăm în considerare tipologiile paralele și asemănările pe care le au aceste curente cu avangarda artistică. Aceste comparații s-au făcut și s-au accentuat în mod repetat. De pildă, Fedor Stepun a spus, atunci când a comentat pe marginea primei reviste euroasianiste, că „euroasianiștii sunt slavofilii epocii futurismului”.  În perioada Revoluției, avangarda rusă a trecut dincolo de domeniul artistic și a lansat nenumărate proiecte radicale de a schimba societatea și natura. Cât despre euroasianism, în textele lui Suvchinski, dar nu numai, putem observa semne distincte ale aceluiași mod de gândire avangardist cu maximalismul manifest și scheme nebunești. Suvchinski scria: „În mod practic, la ideea de A Treia Internațională... trebuie să-i opunem cu toată forța ideea a al treilea maximalism. Euroasianismul susține formula: maximalismul împotriva maximalismului”. Iar Yakov Sadovsky, un alt euroasianist, a continuat în aceeași direcție: „Într-adevăr, trebuie să fim mai radicali decât cei mai radicali și mai conservatori decât cei mai conservatori. Munca spirituală creativă ne oferă un fundament de neclintit pentru proiecte practice de amploare...cum ar fi construcția unor canale navigabile între Volga și Ob, Pechora și Kama, Ob și Yenissei.”

Tipologia mișcărilor de avangardă și a gândirii avangardise a fost studiată cu atenție și, datorită asemănărilor, este ușor să vedem ce reprezintă aceste curente post-revoluționare. Având în vedere că euroasianismul este structural avangardist (cel puțin într-o măsură foarte mare) putem identifica multe din trăsăturile sale într-o nouă perspectivă unificată. Mă voi concentra aici, pe scurt, doar asupra a două subiecte. Relația euroasianismului cu tradiția ortodoxă și cu principiile etice.

În nenumărate texte euroasianiste se pot întâlni declarații în care se vorbește despre fidelitatea lor nelimitată și fermă față de tradiția ortodoxă și Biserica Ortodoxă. În aceste afirmații ei preferă adesea un ton emoțional și elevat, cum face, de pildă, Savitsky, într-un manifest timpuriu: „Euroasianiștii sunt ortodocși. Iar Biserica Ortodoxă este lumina, care luminează asupra lor iar ei îi cheamă pe compatrioții lor la Ea, la Darurile și Harul Ei”. Ca regulă, cercetătorii moderni înghit pe nemestecate aceste declarații și de aici apare ideea dominantă în lumea academică, conform căreia euroasianismul este un fel de mișcare tradiționalistă și conservatoare, statornic credincioasă în fundamentele Ortodoxiei. „Principiile religioase ale Ortodoxiei...permeează toate ideile euroasianiste”. Totuși, avem de-a face cu o interpretare superficială. Paralela tipologică ne poate ajuta să vedem relația dintre Euroasianism și Ortodoxie un pic mai în adâncime.  Legătura gândirii avangardiste cu  tradiția și tradiția religioasă, în special, este multidimensională. Desigur, ceea ce este de subliniat este caracterul prin definiție antitradițional al avangardei, așa încât există o doză ostilitate inerentă la adresa tradiției.  Dar pe acest fundal se așează și alte atitudini. Vedem foarte des că avangarda recurge la tradiție: se întâmplă în multe feluri și din multe motive cum ar fi simpla curiozitate, un interes real și chiar o căutare reală a creativității și a inspirației. Istoria artei moderne debordează de astfel de exemple incredibile. Mutatis mutandis, aceeași diversitate de perspective cu referire la tradiție pot fi descoperite în curentele de avangarrdă filosofice și politice, luate într-un sens larg (post-clasice, revoluționare sau post-revoluționare). Paleta acestor atitudini se întinde de la adversitatea funciară față de bolșevici la fidelitatea necondiționață față de euroasiniști. Din acest punct de vedere, par a fi la poli opuși, dar dacă ne uităm mai cu atenție legătura lor cu tradiția este identică.  Adică, instrumentală și funcțională.

Toate aceste mișcări și fenomene culturale includ tradiția în trusa lor de instrumente și mijloace. Ei doar o exploatează, în loc de a se integra în ea.  Ingineria socială bolșevică, așa cum a fost realizată de Kompartya,  s-a ocupat de distrugerea tradiției, în timp ce ingineria socială euroasianistă realizată de Evpartyia (care urmează să aibă loc) a plănuit păstrarea tradiției, dar în ambele cazuri este vorba despre manipularea acesteia din urmă de o forță străină ei. În opoziție cu cercetătorii moderni, în anii ‘20 acest specific al euroasianismului era perceput fără dubii nu numai de oamenii din Biserică, dar de marea majoritatea a rușilor. Euroasianismul era o mișcare absolut seculară fără nico legătură de vreun fel sau altul cu vreuna dintre jurisdicițiile Bisericii din exil. Natursa sa fundamental seculară se manifesta în multe privințe și fapte. Conceptia sa asupra бытовое исповедничество, viața confesională și ritualismul, propuse de Prințul Trubetskoy, imprimau un caracter primitiv și o reducere a Ortodoxiei.

Printre fondatorii acestei mișcări era o persoană cu o conștiință ortodoxă și una fundamental avangardistă (mă refer bineînțeles la Florovsky și Suvchinski). Primul și-a dat repede că trebuie să părăsească mișcarea iar mai târziu a criticat-o dur, în timp ce al doilea a rămas fidel și activ. După plecarea lui Florovsky, nu mai era absolut nimeni care să aibă cât de cât o educație teologică satisfăcătoare, cu excepția lui Karsavin. Dar ca teolog Karsavin era orice, numai tradiționalist nu era, fiind înclinat în permanență să adopte puncte de vedere provocatoare și să susțină idei controversate. Și așa mai departe.

C.Euroasianism și neo-euroasianism, etică și dez-eticizare

În final o să-mi îndrept atenția asupra problemelor etice ale euroasianismului. Această temă apare natural în contextul tipologiei paralele. Gândirea avangardistă intră în coliziune frontală cu morala convențională și etica tradițională. Principalul motiv este că, prin natura sa, avangarda este atrasă de experiențele extreme, fără să ocolească transgresiunea și încălcarea normelor și limitelor convenționale. Odată stabilit acest lucru, descoperi cu ușurință în euroasianism semne și urme ale unor tensiuni și conflicte similare, pe care cineva le-ar putea numi drept o tendință către dez-eticizare.

În primul rând, exista cel puțin o anumită parte sau sferă din euroasianism, care te forțează la experiențe extreme și la transgresiune. Era sfera activităților clandestine și a operațiunilor sub acoperire. Implicarea în astfel de activități cerea eludarea principiilor de etică politică și, uneori, chiar ale celor comune. Euroasianiștii, ca toți revoluționarii și spionii din toate țările și din toate timpurile, erau gata să sacrifice aceste principii pentru Marea Cauză. Cei implicați direct în astfel de activități erau foarte disponibili. Și se spunea despre Piotr Arapov că principiile sale erau atât de laxe încât includeau orice de la „Părinții Bisericii la părinții securității”. Era considerat vetust nu doar vechiul aranjament politic, dar și etica tradițională politică, iar una dintre cele mai învechite noțiuni era aceea de onoare, честь, în activitatea politică.

Să vă dau un mic exemplu. În celebra operațiune «Трест» atât euroasianiștii cât și Vasily Shulgin au fost trași pe sfoară, manipulați și înfrânți de GPU ca niște neaveniți în politica mare. Când operațiunea s-a terminat cu bine, iar înșelarea a devenit cunoscută, Shulgin a decis să lase în urmă politica datorită codului său moral și onoarei politice. Pe euroasianiști nu i-a deranjat deloc această poveste și au continuat să facă aceleași lucruri.

Putem să remarcăm că recepția negativă a euroasianismului și a altor fenomene post-revoluționare în cercurile largi ale emigranților a fost generată și întreținută, nu doar de inerția și neîncrederea cu privire la tot ce este nou, dar și de o neîncredere morală, de o suspiciune vagă legată de ceva tulbure la nivel etic.

Dintr-un anume punct de vedere asemenea intuiții și sentimente vagi au fost justificate. 
Cu toate acestea, putem să admitem că această tendință spre dez-eticizare nu era prea puternică în euroasianismul clasic al anilor ‘20.  Manifestările sale erau mai degrabă sub forma unor tendințe și germeni îngrijorători, dar în lumina istoriei mișcării, ar trebuisă ne uităm cu mai multă atenție la ei astăzi. În neo-euroasianism aceste tendințe firave s-au transfromat în fapte groaznice. Centrul neo-euroasianismului era școala de pe Strada Yuzhinsky, unde în ultimii ani ai comunismului se aduna un mic grup esoteric. Acolo au fost educate sentimental și intelectual câteva personalități ale lumii postsovietice din Rusia, printre care și Alexander Dughin. Această școală ar putea fi caracterizată, dacă ne referim la una din pozițiile sale fundamentale, drept o școală de gândire și de viață complet desprinsă de morală. Era o caracteristică specifică a artei și gândirii celor doi guru ai școlii, Evgheni Golovin și Yuri Mamleev. Într-o anumită măsură ei reprezintă un răspuns tipic rusesc sau târziu sovietic la școlile de gândire tradiționaliste ale lui Guenon și Evola și la filosofia transgresiunii a lui Bataille și Blanchot.  Nicidecum nu se poate spune că arta lor promovează un cult al răului. Este ușoară și liniștită, dar face discursul etic complet irelevant. Și o face într-o manieră convingătoare și atractivă. Am putea spune că este un satanism confortabil și domestic. În universul lor mitologic lumea morților și a celor vii se unesc, așa încât crima devine ceva obișnuit fără nicio semnificație sau interes. Bine, rău, frumos, urât... totul este complet opțional și funcțional și interșanjabil, toate sunt realități aflate pe același nivel și cu aceeași valoare. Așadar, dacă sunt motive și stimuli ca să alegi răul sau urâtul, ce importanță are? Să o facem. De exemplu, Savitsky, după cum știm, a exclus ferm și tranșant terorismul din lista mijloacelor admise de acțiune politică. Dar neo-euroasiniștii au descoperit că scopurile lor pot fi atinse mai ușor dacă adoptă o poziție contrară.  Din acest motiv acceptă fără niciun fel de ezitare tot felul de transgresiuni. Am citit cu toții propoziția faimoasă a liderului lor: „Ca profesor asta vă spun: ucideți, ucideți, ucideți!”. În mod cert, aceasă aserțiune a unui profesor atinge limitele discursului umane, este nec plus ultra.

Cu toate acestea, merită notat aici că astfel de poziții nu sunt ceva unic sau un derapaj straniu. Nu, este doar o formă extremă a unei tendințe foarte moderne. Dez-eticizarea reprezintă una din trăsăturile principale ale formării unei conștiințe sociale și politicee. Această formare este definită adesea ca post-ideologică.

Euroasianismul clasic se considera o ideologie și drept urmare vedea din perspectivă ideologică formarea acestei conștiințe. Adica avea nevoie (chiar dacă într-o formă simplificată rudimentar) de un cod de principii privind comportamentul social și care să susțină viziunea asupra lumii. Dinamica socială și antropologică a ultimelor zeci de ani a scos la lumină un alt tip de formare a conștiinței politice, care nu are un caracter integral, ci este dezmembrată și fragmentată, fără să-și atingă potențialul, virtualizată.  Tehnicile ideologice de persuasiune sistematică nu sunt foarte eficiente pentru a influența o asemenea conștiință. Pentru a o manipula și a o domina este nevoe de alte metode și mijloace, care țintesc nu doar la nivelul intelectual, ci și la cel emoțional și cel subconștient. Intră aici o mulțime diversă de tehnici pentru a provoca reacțiile dorite în anumite situații. Setul unor astfel de tehnici este exact ceea ce denumește termenul de post-ideologie. Spre deosebire de ideologie, care este întotdeauna un sistem, post-ideologia nu este decât o trusă de scule. Și, drept urmare, în timp ce ideologia cuprinde sau implica o anumită etică (e.g. ideologia comunistă propunea „morala comunistă”), post-ideologia este categoric împotriva unei asemenea opțiuni. Din acest motiv conchidem că neo-eurasianismul trebuie considerat în mod definitoriu drept un fenoment post-ideologic.

Putem privi acum înapoi și vedea euroasianismul în desfășurarea sa istorică. Totul a început cu discuții la Sofia, luni, între exilați tineri ruși. Aceste dezbateri aveau drept subiect îngrijorarea legată de destinul Rusiei și al culturii creștine, erau pline de patos spiritual și moral, așa că au fost comparate de mine și de alți autori cu faimoasele discuții dostoievskiene ale băieților ruși din „Frații Karamazov”. Așadar, drumul euroasianismului  se întinde de la discuțiile de la Sofia dintre băieții ruși până la sângeroasele jocuri euroasianiste din Donbass. Este un traseu îngrozitor și ne spune multe despre modelele și patologiile din Rusia modernă. Desigur, trebuie să admitem că euroasianismul a reușit să deschidă noi oportunități pentru gândirea creatoare într-o sumedenie de domenii și direcții. Dar noile oportunități reprezintă întotdeauna o provocare deoarece presupun întotdeauna o alegere între bine și rău. Din păcate, după cum am văzut în această scurtă trecere în revistă euroasianismul a făcut invariabil cele mai proaste alegeri.

Traducere din engleză după 

http://synergia-isa.ru/wp-content/uploads/2015/11/hor_euras_wien2015.pdf